What I wish for

Eram cativa copii,asezati in cerc in jurul unui foc de tabara.Nu ne era frig,ci ne incalzeam cu totii din acelasi foc mistuitor.
Parca toate lacrimile care cursesera pana atunci nestiute de lume se adunasera ca sclipiri in ochii nostrii.Desi eram intr-o simtire si in acelasi gand,paream straini unii de altii,tacuti,fiecare lingandu-si ranile, in timp ce lacrimile erau lasate sa curga in voie pe obrajii rumeniti de soare.
Se intelegea de la sine ca folosirea cuvintelor in momentul acela ar fi fost daca nu chiar brutala,inutila.Tacerea vorbea pentru noi,iar in aer,printre scantei,plutea adevarul pe care il stiam cu totii: ceva trebuia sa se schimbe,nu se mai putea.
Era bine sa fim acolo, si sufletele noastre n-ar fi vrut sa paraseasca locul acela, insa veneau zorii, iar noi nu hotaraseram nimic...Lacrimile se oprisera de cateva ceasuri,insa noi ramaseseram la locurile noastre, inerti, ca niste statui de marmura, frumos asezate intr-un muzeu, care au atat de multe de spus, dar sunt condamnate tacerii.
Atunci, ca si in alte cazuri-majoritatea cazurilor- gandurile au inceput sa imi vina in minte pe note inalte, aproape stridente in incercarea lor de a se face auzite celorlalti:
''Mi-as dori sa va pot vorbi,sa nu mai fiu atat de inchisa in mine;as avea atatea sa va spun.Poate ca n-am vorbit cu voi prea mult niciodata,sau am incetat de ceva timp.Poate n-ati reusit niciodata sa treceti de vorbele de suprafata si niciodata nu ati putut ghici cat drag am ascuns intr-o gluma.Nu stiti prea multe despre viata mea,nu stiti luptele mele;iar eu am incetat sa ma interesez de ale voastre.Asta nu inseamna ca nu ma roade grija pentru voi,ca nu va port aceeasi dragoste si ca in rugaciunile mele numele voastre raman uitate;doar ca...''